EDITORIAL // Constituționalitatea stării de urgență

Nu au mai rămas multe ore până când Curtea Constituțională (CC) va examina o nouă speță cu miză importantă. Este vorba despre constituționalitatea stării de...

Nu au mai rămas multe ore până când Curtea Constituțională (CC) va examina o nouă speță cu miză importantă. Este vorba despre constituționalitatea stării de urgență declarată de către Parlament. Dat fiind că în speța cu avizul privind dizolvarea Parlamentului am constatat că miza politică contează în felul în care actuala Curtea decide, are sens să vedem ce a hotărât instanța cu privire la același subiect atunci când miza a lipsit. 

Pentru a elimina orice încercare de a specula cu conținutul hotărârilor Forului Constituțional, vom cita în mod riguros textele relevante ale hotărârii CC din 04.03.2021 cu privire la competențele guvernului interimar. Astfel, la punctul 30 al hotărârii, în partea care se referă la admisibilitatea sesizării depuse în fața instanței, Curtea Constituțională a reținut astfel:

”Cu privire la incidența articolelor 6 și 103 alin. (2) din Constituție în privința articolului 15 alin. (2) lit. d) și f) din Legea cu privire la Guvern, autoarea sesizării îi solicită Curții să stabilească că articolul 15 alin. (2) lit. d) și f) din Legea cu privire la Guvern este conform prevederilor articolului 103 alin. (2) din Constituție, în măsura în care se interpretează că nu-i interzice Guvernului al cărui mandat a încetat semnarea acordurilor internaționale atunci când semnarea acestora este necesară pentru executarea legilor adoptate de Parlament și/sau acestea sunt necesare pentru asigurarea securității interne și externe a statului, menţinerea stării de legalitate, a stabilităţii sociale, economice, financiare şi politice şi pentru evitarea efectelor fenomenelor naturale şi ale factorilor imprevizibili care prezintă pericol public. Cu referire la acest aspect, Curtea a reținut că, de fapt, autoarea sesizării pune în discuție o problemă de interpretare a prevederilor legale contestate. Curtea reiterează că aspectele legate de interpretarea şi de aplicarea legii nu ţin de competenţa Curţii Constituţionale (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr. 91 din 19 septembrie 2019, § 19; DCC nr. 106 din 7 octombrie 2019, § 25; DCC nr. 97 din 6 august 2020, § 31; DCC nr. 26 din 16 februarie 2021, § 27). Prin urmare, acest capăt al sesizării este inadmisibil.”

În partea în care Curtea își prezintă aprecierile în baza cărora a dispus, aceasta constată în felul următor. La punctul 41: ”De asemenea, în Hotărârea nr. 21 din 16 mai 2000, Curtea a analizat dacă Hotărârea Guvernului al cărui mandat a încetat de a abroga Hotărârea Guvernului plenipotențiar cu privire la contorizarea apei şi energiei termice consumate de populație, instituţii publice şi agenți economici nr. 337 din 25 mai 1995 se încadrează în noțiunea de „administrare a treburilor publice” stabilită de articolul 103 alin. (2) din Constituție. Curtea a reținut că la îndeplinirea funcţiilor de administrare a treburilor publice, Guvernul poate emite numai acte cu caracter general obligatoriu necesare pentru conducerea generală a administraţiei publice. De asemenea, Curtea a menționat că din dispoziţiile constituţionale şi Legea cu privire la Guvern rezultă că în perioada demisiei Guvernul este limitat numai în dreptul său de asigurare a realizării politicii externe şi de iniţiativă legislativă, deoarece aceste domenii implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate. Cât priveşte obligația Guvernului de a asigura transpunerea în viaţă a legilor, indiferent de domeniul reglementat de acestea, exercitarea prin aceasta a funcţiilor de conducere generală şi control asupra activităţii organelor centrale de specialitate, realizarea programelor de dezvoltare economică şi socială a ţării, asigurarea securităţii statului şi a cetăţenilor ei etc., Curtea a reținut că acestea nu pot fi supuse unor limitări pentru perioada în care Guvernul rămâne demis. Curtea a reținut că Hotărârea contestată era necesară pentru a pune în aplicare noua Lege cu privire la apa potabilă nr. 272 din 10 februarie 1999 și Legea cu privire la energetică nr. 1525 din 19 februarie 1998. Legile în discuție obligau Guvernul să pună în acord actele sale normative cu prevederile legilor noi. Prin urmare, Curtea a notat că Hotărârea contestată a contribuit la menţinerea stării de legalitate și a stabilității sociale şi economice a țării”;

La punctul 44: ”Analizând întinderea noțiunii de „administrare a treburilor publice”, așa cum aceasta a fost interpretată în jurisprudența sa, Curtea relevă că Guvernul al cărui mandat a încetat:

… (ii) trebuie să asigure transpunerea în viaţă a legilor, să exercite funcţiile de conducere generală şi de control asupra activităţii organelor centrale de specialitate, să realizeze programele de dezvoltare economică şi socială a ţării, să asigure securitatea statului şi a cetăţenilor ei etc. (a se vedea HCC nr. 21 din 16 mai 2000, § 2, și HCC nr. 7 din 18 mai 2013, § 124);

… (v) trebuie să soluționeze treburile urgente pentru a evita pericole foarte grave pentru stat şi cetăţeni, pentru viaţa economică şi socială (a se vedea HCC nr. 7 din 18 mai 2013, § 113)”.

La punctul 51 al hotărârii CC face un exercițiu pe care îl numește ”testul Curții”, care înseamnă de fapt instituirea unor criterii prin care judecătorii operează distincția între atribuțiile ce pot constitui competența guvernului interimar și atribuțiile ce nu pot constitui competența acestuia. Acest punct 51 este formulat astfel: 

”Prima etapă a testului, în care se stabilește caracterul stringent al necesității măsurii, rezultă din interpretarea teleologică a textului „îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor publice” de la articolul 103 alin. (2) din Constituție. Este adevărat că alineatul (2) al articolului 103 din Constituție utilizează sintagma „administrare a treburilor publice” pentru a determina competența Guvernului al cărui mandat a încetat. Dacă la interpretarea acestei sintagme Curtea ar pune un accent decisiv pe caracterul limitat al competențelor Guvernului al cărui mandat a încetat, pe lipsa legitimității politice și ar restrânge competențele acestuia la soluționarea treburilor cotidiene, interpretarea în discuție ar putea conduce la situații absurde în care un Guvern al cărui mandat a încetat nu ar putea reacționa în situații de urgență, care impun adoptarea unor decizii imediate.”

La punctul 52 CC dezvoltă teza de la punctul 51 și statuează astfel: ”Pe de altă parte, Curtea observă că cerința necesității rezultă în mod implicit din textul „îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor publice” de la articolul 103 alin. (2) din Constituție. În contextul în care din definiția constituțională a sferei de competență a Guvernului al cărui mandat a încetat nu rezultă nicio limitare referitoare la natura măsurilor care pot fi adoptate, interpretarea teleologică a acestei definiții presupune că acest Guvern poate să se conducă de criteriul necesității, adică să adopte doar acele măsuri care urmăresc să soluționeze trei categorii de probleme, și anume: (1) treburile cotidiene care îi permit statului să funcţioneze; (2) treburile în curs, care au fost inițiate de Guvernul cu puteri depline şi care trebuie finalizate, și (3) treburile urgente, care trebuie soluționate în mod imperativ pentru a evita pericole foarte grave pentru stat şi cetăţeni, pentru viaţa economică şi socială (a se vedea HCC nr. 7 din 18 mai 2013, § 113)”.

Așadar, la punctul 30 al hotărârii CC delimitează actele semnate de guvernul interimar în vederea executării legilor privind anumite categorii de probleme, stabilind că solicitarea subiectului sesizării constituie o problemă de legalitate și nu face obiectul controlului constituționalității.

Pe fond, invocând practica Curții, judecătorii reiterează: ” Cât priveşte obligația Guvernului de a asigura transpunerea în viaţă a legilor, indiferent de domeniul reglementat de acestea, exercitarea prin aceasta a funcţiilor de conducere generală şi control asupra activităţii organelor centrale de specialitate, realizarea programelor de dezvoltare economică şi socială a ţării, asigurarea securităţii statului şi a cetăţenilor ei etc., Curtea a reținut că acestea nu pot fi supuse unor limitări pentru perioada în care Guvernul rămâne demis.”

Concluzionând, Curtea apreciază în mod expres că guvernul al cărui mandat a încetat ”trebuie să asigure transpunerea în viaţă a legilor, … să asigure securitatea statului şi a cetăţenilor ei etc. (a se vedea HCC nr. 21 din 16 mai 2000, § 2, și HCC nr. 7 din 18 mai 2013, § 124), … trebuie să soluționeze treburile urgente pentru a evita pericole foarte grave pentru stat şi cetăţeni, pentru viaţa economică şi socială (a se vedea HCC nr. 7 din 18 mai 2013, § 113)”.

Aplicând așa numitul ”test”, adică criteriile prin care Curtea delimitează competențele guvernului interimar în funcție de natura și obiectul măsurilor adoptate, aceasta statuează că guvernul interimar poate să adopte măsuri ce privesc treburile urgente, care trebuie soluționate în mod imperativ pentru a evita pericole foarte grave pentru stat şi cetăţeni, pentru viaţa economică şi socială”.

Astfel, în condițiile în care judecătorii constituționali au stabilit faptul că un guvern interimar poate acționa doar în sensul aplicării unei legi și doar în sensul atribuțiilor pe care Curtea le-a delimitat la punctele 51 și 52, nu ne rămâne decât să citim Legea nr. 212 din 24.06.2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război pentru a ne edifica referitor la atribuțiile autorităților de stat privind inițierea stării de urgență. Articolul 17 al legii care se referă declararea stării de urgenţă stipulează că ”Starea de urgenţă se declară la propunerea Preşedintelui Republicii Moldova sau a Guvernului”.

În consecință, guvernul interimar, executând prevederile legii ce reglementează obiectul speței noastre, nu face altceva decât să inițieze în fața autorității legislative declararea stării de urgență. Nimic mai mult. Reținem că guvernul interimar nu intervine cu o reglementare proprie, ci face o propunere în baza legii existente anterior, pe de o parte, iar hotărârea propriu-zis de declarare a stării de urgență nu o adoptă același guvern interimar, ci Parlamentul, aceasta, pe de altă parte.

În concluzie, în lumina Hotărârii CC din 04.03.2021 și a art. 17 al Legii care se referă la declararea stării de urgență, guvernul are dreptul să inițieze declararea stării de urgență. Deci, deoarece domeniul vizat face obiectul aprecierilor CC de la punctele 51 și 52 menționate ale hotărârii, rezultă că și guvernul interimar are dreptul să propună Parlamentului declararea stării de urgență.

Este limpede că hotărârea Parlamentului privind declararea stării de urgență este constituțională. În cazul cu avizul de dizolvare a Parlamentului Curtea Constituțională a ignorat dispozițiile pe care ea însăși le-a dat prin hotărârea din 22.03.2021, încălcând Constituția. Urmează să vedem cum vor decide judecătorii de această dată. Mai ales în condițiile în care Curtea a contribuit decisiv la actuala situație în care lucrurile au ieșit dincolo de câmpul constituțional.

Autor:  Vitali Catană 

Sursa:  Politics.MD

In this article