Arheologii au descoperit piramide, terenuri de sport, drumuri de legătură între districte și amfiteatre în statul Campeche, din sud-estul Mexicului. Această rețea complexă, numită Valeriana, a fost identificată cu ajutorul Lidarului, o tehnologie de cartografiere laser care permite observarea structurilor îngropate sub vegetație.
Se consideră că Valeriana este a doua ca densitate, fiind depășită doar de Calakmul, considerată cea mai mare așezare maya din America Latină antică. Echipa de cercetători a descoperit trei situri în total, într-o zonă de sondare de dimensiunea capitalei Scoției, Edinburgh, „din întâmplare”, atunci când un arheolog a răsfoit datele pe internet. „Eram pe pagina 16 a căutării Google și am găsit un studiu laser realizat de o organizație mexicană pentru monitorizarea mediului”, explică Luke Auld-Thomas, un student la doctorat la Universitatea Tulane din SUA.
Acesta a fost un studiu Lidar, o tehnică de teledetecție care emite mii de impulsuri laser dintr-un avion și cartografiază obiectele de dedesubt folosind timpul de întoarcere al semnalului. Când Auld-Thomas a procesat datele folosind metode utilizate de arheologi, a văzut ceea ce alții au ratat: o uriașă cetate antică care ar fi putut găzdui între 30.000 și 50.000 de oameni în perioada sa de apogeu, între 750 și 850 d.Hr.
Numărul acestora depășește populația actuală din regiune, afirmă cercetătorii. Auld-Thomas și colegii săi au numit cetatea Valeriana, după o lagună din apropiere. Descoperirea schimbă o idee răspândită în gândirea occidentală, care considera că regiunile tropicale erau locuri unde „civilizațiile mergeau să moară”, spune profesorul Marcello Canuto, coautor al studiului. În schimb, această parte a lumii a fost acasă unor culturi bogate și complexe.
Deși nu putem fi siguri ce a dus la dispariția și abandonarea cetății, arheologii susțin că schimbările climatice au fost un factor major. Valeriana prezintă „trăsăturile unei capitale” și era a doua ca densitate a clădirilor, după spectaculosul sit Calakmul, situat la aproximativ 100 km distanță. Cetatea este „ascunsă la vedere”, afirmă arheologii, fiind la doar 15 minute de mers pe jos de un drum major lângă Xpujil, unde locuiesc în mare parte mayașii.
Nu există fotografii cunoscute ale cetății pierdute deoarece „nimeni nu a fost vreodată acolo”, spun cercetătorii, deși oamenii din zonă ar fi putut suspecta existența ruinelor sub movilele de pământ. Cetatea, care avea o suprafață de aproximativ 16,6 km pătrați, avea două centre majore cu clădiri mari situate la 2 km distanță, legate prin case dense și drumuri.
Aceasta dispunea de două plaze cu piramide temple, unde mayașii ar fi putut să se închine, dar și de comori ascunse precum măști de jad și locuri de îngropare. De asemenea, a avut o curte unde se juca un joc de echipă antic și dovezi ale unui rezervor, indicând că oamenii foloseau peisajul pentru a susține o populație mare.
În total, Auld-Thomas și profesorul Canuto au cercetat trei situri diferite în junglă, descoperind 6.764 de clădiri de diverse dimensiuni. Profesoara Elizabeth Graham de la University College London, care nu a fost implicată în cercetare, afirmă că aceasta susține afirmațiile conform cărora mayașii trăiau în orașe sau localități complexe, nu în sate izolate.
„Ideea este că peisajul este cu siguranță populat – adică, a fost populat în trecut – și nu, așa cum pare la prima vedere, nelocuit sau ‘sălbatic’”, spune ea. Cercetările sugerează că atunci când civilizațiile maya au început să se prăbușească începând cu anul 800 d.Hr., acest lucru a fost parțial din cauza densității mari a populației și a incapacității de a supraviețui problemelor climatice.
„Sugerează că peisajul era complet plin de oameni în fața condițiilor de secetă și că nu avea multă flexibilitate. Astfel, întregul sistem s-ar fi destrămat pe măsură ce oamenii se mutau mai departe”, spune Auld-Thomas. Războiul și cucerirea regiunii de către invadatorii spanioli în secolul al XVI-lea au contribuit, de asemenea, la distrugerea statelor orașe mayașe.
Tehnologia Lidar a revoluționat modul în care arheologii cercetează zonele acoperite de vegetație, cum ar fi regiunile tropicale, deschizând o lume a civilizațiilor pierdute, explică profesorul Canuto. În primii ani ai carierei sale, sondajele se realizau pe jos, cu uneltele simple, cercetând solul inchie cu inchie.
Dar în ultimul deceniu, de când Lidarul a fost folosit în regiunea mesoamericană, spune el, a cartografiat de aproximativ zece ori mai multă zonă decât au reușit arheologii în aproximativ un secol de muncă. Auld-Thomas afirmă că munca sa sugerează că există multe situri pe care arheologii nu le cunosc.
De fapt, atât de multe situri au fost descoperite încât cercetătorii nu se pot aștepta să le săpă pe toate. „Trebuie să ajung la Valeriana la un moment dat. E atât de aproape de drum, cum ai putea să nu mergi? Dar nu pot spune că vom face un proiect acolo”, adaugă Auld-Thomas. „Unul dintre dezavantajele descoperirii multor orașe maya în era Lidar este că există mai multe decât ne putem imagina să studiem”, conchide el.
Cercetarea a fost publicată în revista academică Antiquity.
Pentru știri de ultimă oră, urmărește-ne pe canalul nostru de TELEGRAM!
